Anul trecut pe la
orele astea făceam ceva ce nu mai făcusem niciodată. Îl rugam pe Dumnezeu să
facă ce e mai bine pentru dragul meu copil Ştefănel, îl rugam să îl facă bine şi îi promiteam lui Dumnezem ca voi fi cel mai bun tată de pe lumea asta, îi
promiteam că voi fi cel mai bun om. Ştefănel deja nu mai cominica cu noi de dimineaţă, era pe
un drum de pe care nu putea să se mai întoarcă. Simteam ca vrea sa meargă
undeva departe de lumea asta în care a fost atât de chinuit. Timpul trecea,
număram fiecare respiraţie de-a lui. eram cu ochii incremeniţi pe intrumentele
medicale... eram disperat, nu mai conta nimic pentru mine decat speranţa
intr-un miracol facut de Dumnezeu. credeam cu disperare ca se va petrece o
minune, mintea mea nu concepea altceva, nu puteam vedea lucrurile altfel. Priveam aparatele medicale de monitorizare şi mă rugam Rugaciunea Rozariului de Slavă atât de
intens încat nu imi dădeam seama că o fac cu voce tare. Mă îngrozea cum îi scădea
tensiunea arterială.... sub 10...sub..9...sub 8. credeam cu disperare ca işi va revenii
din clipă în clipă şi nu gândeam altceva. La un anumit moment copilul a deschis
ochii şi s-a uitat brusc la mine, m-a privit şi a inceput sa ţipe, să ţipe şi
să işi tragă de pe faţa masca de oxigen şi senzorii de monitorizare de pe corp... se
săturase de toate astea şi cu mănuţele lui s-a cerut la braţele mamei lui.
Imediat şi-au facut apariţia în salon două asistente însoţite de un medic care au păstrat distanţa faţă de noi, ştiind cred, ce urma să se întample. Ştefan a fost luat în braţe de mama lui iar una dintre asistente a închis
complet blocul de monitorizare care işi declansase toate alarmele. Medicul mi-a facut
semn că copilul mă caută cu privirea şi să vin în raza lui vizuală, lucru pe
care l-am făcut imediat. In timp ce mă privea cu ochii lui mari, i-am cerut iertare pentru că nu am reusit să îl salvez ca tată, i-am spus că il iubesc şi i-am
spus să se ducă dacă îl cheamă cineva acolo şi să ne aştepte că vom veni si noi
... . M-a privit, a gemut de câteva ori fiind în braţele şi la pieptul mamei lui si a încetat
să respire. În salon s-a lasat liniştea.... o linişte cruntă, sfâsietoare, îngrozitoare.... era ora 03.09, data 22.05.2014, salon 18, E4, F04, RWTH Aachen, Germania.
...să dea Dumezeu ca nici un copil pe lumea asta, nici un părinte să nu mai treacă prin aşa ceva.
...să dea Dumezeu ca nici un copil pe lumea asta, nici un părinte să nu mai treacă prin aşa ceva.
