UN AN FĂRĂ ȘTEFĂNEL

22 mai 2014, ora 3și câteva minute, dimineața, când soarele nici nu apucase să răsară, s-a terminat și povestea noastră tristă.

O inimioară de îngeraș a încetat să mai bată, un suflet bun s-a ridicat la cer și a plecat dintre noi într-o lume mai bună. Ne-am rugat, ne-am rugat zile și nopți și-am așteptat și am crezut într-o minune. Nimic, absolut nimic din tot ce-am încercat n-a putut să împiedice un deznodământ atât de trist și sfâșietor pentru orice părinte.

Așa cum spune și Edi, tatăl îngerașului Ștefi, nici un părinte nu trebuie să trăiască și să îndure o asemenea experiență:

„...să dea Dumezeu ca nici un copil pe lumea asta, nici un părinte să nu mai treacă prin aşa ceva. Ştefan a fost luat în braţe de mama lui iar una dintre asistente a închis blocul de monitorizare care işi declansase toate alarmele. Medicul mi-a facut semn că copilul mă caută cu privirea şi să vin în raza lui vizuală, lucru pe care l-am făcut imediat. I-am cerut iertare şi i-am spus că îl iubesc şi i-am spus să se ducă dacă îl cheamă cineva acolo şi să ne aştepte că vom veni și noi ... M-a privit, a gemut de câteva ori fiind în braţele şi la pieptul mamei lui și a încetat să respire. În salon s-a lăsat liniştea.... o linişte cruntă, sfâșietoare, îngrozitoare.... era ora 03.09, data 22.05.2014. „

Am ales acest citat pentru a vă spune dragii mei că nu știu DE CE s-a întâmplat și mai mult - cum poate fi alinată oare durerea părinților de îngeri? Nu sunt cuvinte să spun cât de tare doare, nu sunt cuvinte să spun cât de mult ne lipsești! Doar atât putem, să ne rugăm la bunul Dumnezeu să ne dea putere, multă putere să ne ducem povara suferinței pe acest pământ.

Dragi părinți iubiți-vă mult copiii, fiți alături de ei, fiți prietenii lor,bucurați-vă de prezența lor și prețuiți orice clipă petrecută împreună cu ei, pentru că ei sunt darul divin de la Dumnezeu, comorile noastre cele mai de preț…căci câteodată se întâmplă să rămânem doar cu amintirile.

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Astăzi se împlinește 1an de când destinul ne-a învins…și “te-am sărbătorit” așa cum o facem de fiecare dată, ne-am adunat la căpătâiul tău  și mari și mici și-am retrăit povara dureroasei despărțiri, căci sufletele noastre sunt pline de suferință, de dor, de durere – durerea unei pierderi fără  margini… Durerea pricinuită de pierderea unei ființe atât de iubite  este imposibil de exprimat în cuvinte, iar tristețea despărțirii nu ne va putea fi alinată niciodată.

Cuvintele sunt prea sărace și prea puține. Și câte sentimente ne răvășesc sufletele, gândurile, atât de mult, atât de adânc, atât de dureros!!!...

Am plâns și-odată cu noi și cerul ne-a fost părtaș la durerea noastră, picurându-și și el lacrimile – mici, dese și reci de parcă-ar fi știut și-ar fi încercat și el să ne aline, să ne spele durerea...

Mă gândesc la tine - ești în ochii mei, în mintea mea, în sufletul meu ce-ți șoptește: MI-E DOR DE TINE! Chiar dacă timpul trece durerile, trăirile ce-au săpat adânc, rămân și toate zilele și nopțile în care-am adormit plângând. Nu dispare nimic, chiar dacă vrei cu disperare să uiți.

Fără tine plâng în noapte, de ce ești așa departe?
Suntem ca și două stele, mii de ani sunt între ele
Fără tine lumea toată e prea tristă și pustie
Eu sunt Soarele tu Luna, niciodată nu ne mai întâlnim privirea!

Fără tine mi-e sufletul stins,
Fără tine-s doar lacrimi și plâns,
Fără tine ce rost ar avea viața mea,viața mea
Doar cu tine în gând mă trezesc,

Și doar  cu Tine la drum mă pornesc!

PĂRINTELE ARSENIE BOCA: “Numai atât bine putem face, câtă suferință putem ridica de pe el”

“Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferințe și numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă mulțime de suferințe putem răzbi cu bucurie. Numai atât bine putem face, câtă suferință putem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce printre oameni, câtă amărăciune putem să bem în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu și de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila și adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroși pentru Dumnezeu și oameni. E bine de știut și aceea că darurile lui Dumnezeu dau o mare putere de a suferi, cu seninătate, orice potrivnicie în calea darului și răbdându-le cu liniște, toate piedicile cad pe rând, printr-o nevăzută rânduială dumnezeiască”.

Sunt nopți întregi când plâng

Și-adorm cu tine-n gând

Plecat ești pe veci

Departe în umbre reci.

 

Singur, atât de singur

Simt dureri pe care abia pot să le-ndur

Lacrimi, nopți în lacrimi

Și-n inima mea doar lacrimi.

Singur, atât de singur

Simt dureri pe care nu mai pot să le-ndur

Lacrimi, nopti în lacrimi

Revăd ochii tăi cum s-au stins

Cum tâmplele reci le-am cuprins

Destinul pe noi ne-a invins.

 

Multumim din inimă tuturor celor care ne trimit gânduri bune și vor continua să facă acest lucru și să ne fie alături.

Acum, la ceas de pomenire şi reculegere ne împreunăm mâinile şi ne ridicăm privirea către Împărăţia cerurilor și ne rugăm pentru  odihna ta, înger mic.

Înger drag ești departe dar veșnic aproape…

Vei rămâne veşnic în sufletele noastre şi nu te vom uita niciodată.

 

 

 

                                                                                                  

Acum un an

Anul trecut pe la orele astea făceam ceva ce nu mai făcusem niciodată. Îl rugam pe Dumnezeu să facă ce e mai bine pentru dragul meu copil Ştefănel, îl rugam să îl facă bine şi îi promiteam lui Dumnezem ca voi fi cel mai bun tată de pe lumea asta, îi promiteam că voi fi cel mai bun om. Ştefănel deja nu mai cominica cu noi de dimineaţă, era pe un drum de pe care nu putea să se mai întoarcă. Simteam ca vrea sa meargă undeva departe de lumea asta în care a fost atât de chinuit. Timpul trecea, număram fiecare respiraţie de-a lui. eram cu ochii incremeniţi pe intrumentele medicale... eram disperat, nu mai conta nimic pentru mine decat speranţa intr-un miracol facut de Dumnezeu. credeam cu disperare ca se va petrece o minune, mintea mea nu concepea altceva, nu puteam vedea lucrurile altfel. Priveam aparatele medicale de monitorizare şi mă rugam Rugaciunea Rozariului de Slavă atât de intens încat nu imi dădeam seama că o fac cu voce tare. Mă îngrozea cum îi scădea tensiunea arterială.... sub 10...sub..9...sub 8. credeam cu disperare ca işi va revenii din clipă în clipă şi nu gândeam altceva. La un anumit moment copilul a deschis ochii şi s-a uitat brusc la mine, m-a privit şi a inceput sa ţipe, să ţipe şi să işi tragă de pe faţa masca de oxigen şi senzorii de monitorizare de pe corp... se săturase de toate astea şi cu mănuţele lui s-a cerut la braţele mamei lui. Imediat şi-au facut apariţia în salon două asistente însoţite de un medic care au păstrat distanţa faţă de noi, ştiind cred, ce urma să se întample. Ştefan a fost luat în braţe de mama lui iar una dintre asistente a închis complet blocul de monitorizare care işi declansase toate alarmele. Medicul mi-a facut semn că copilul mă caută cu privirea şi să vin în raza lui vizuală, lucru pe care l-am făcut imediat. In timp ce mă privea cu ochii lui mari, i-am cerut iertare pentru că nu am reusit să îl salvez ca tată, i-am spus că il iubesc şi i-am spus să se ducă dacă îl cheamă cineva acolo şi să ne aştepte că vom veni si noi ... . M-a privit, a gemut de câteva ori fiind în braţele şi la pieptul mamei lui si a încetat să respire. În salon s-a lasat liniştea.... o linişte cruntă, sfâsietoare, îngrozitoare.... era ora 03.09, data 22.05.2014, salon 18, E4, F04, RWTH Aachen, Germania.
...să dea Dumezeu ca nici un copil pe lumea asta, nici un părinte să nu mai treacă prin aşa ceva.