UN GÂND
Nu, n-am să uit nimic,
Am să privesc un pic
Către înaltul cer, spre aștri
Și-am să revăd atunci
Cum ochii tăi albaștri
Privesc la mine, blânzi și dulci.
Două luni de când ai plecat dintre noi
înger drag.
Trec zilele pui mic – repede, încet,
nici nu mai știu…parcă totul s-a întâmplat ieri. Trec zilele și nopțile și e la
fel de greu fără tine, iar suferințele nu dispar, se adună, se înmulțesc pe zi
ce trece.
Timpul trece, e nemilos, iar pe chip s-a
instalat o mască, un zâmbet trist, ca un zid ce izolează și protejează
trăirile, rănile interioare și o durere imensă – o durere de-o viață.
Căci dorul, doare, doare rău… uneori
simți că te prăbușești, că nu mai ai putere să o iei de la capăt și-atunci
încerci să-ți spui că există mulți alți oameni mai năpăstuiți, mai răniți decât
tine și tu așa cum ești – ești totuși “bine”, chiar și așa, neîmpăcat cu tot ce ți s-a întâmplat.
Sunt zâmbet şi lacrimi pe acelaşi
obraz.
Sunt râs şi durere şi vise
Sunt pus pe şotii şi plin de haz.
Şi-s trist ca genele-nchise.
Strângem multă durere în noi și o ducem
cu noi, zâmbind zi de zi la ceilalți! Și din păcate, nimic, absolut nimic, nu o
poate șterge!
Îți
mulțumesc că încă ești aici prieten drag, că asculți și că împărtășești cu mine
durerea mea, trăirile mele, amintirile mele...
Ai venit printre noi ca o alinare, ca o
mangâiere, ca o împăcare, ca o împlinire; ai plecat însă și-ai lasat doar râuri
nesecate de lacrimi și-o durere imensă. Mi-e greu să accept că nu mai ești! Ne
e tare dor de tine!
Dormi în pace înger drag!
